Într-o noapte de sâmbătă, pe un pod peste Severn*
Susie îl întâlneşte pe bărbatul visurilor ei.
El îi spune că a intrat în bucluc şi că dacă nu se supără
Ar vrea să fie singur.
Dar ceva se simte-n atmosferă,
În tăcere se privesc unul pe altul şi-nţeleg totul.
Susie îşi strânge-n braţe bărbatul şi-l apucă de mână,
Iar ploaia îi aduce o lacrimă-n ochiul lui.
Ea-i spune :
Nu renunţa! Să nu te laşi niciodată-e o viaţă atât de frumoasă
Nu renunţa! Să nu te laşi niciodată-e o viaţă atât de frumoasă
Conducând prin oraş până la staţia Temple**
El plânge în scaunul de piele,
Şi Susie ştie că iubitul ei a fost un familist
Dar lumea l-a îngenunchiat.
Aşa că-l împinge la perete şi sărutări ard ca focul
Şi deodată el începe să creadă
O ia în braţe, nu ştie de ce,
Dar se pare că începe să-nţeleagă :
Nu renunţa! Să nu te laşi niciodată-e o viaţă atât de frumoasă!
Nu renunţa! Să nu te laşi niciodată-e o viaţă atât de frumoasă!
Nu renunţa! Să nu te laşi niciodată-e o viaţă atât de frumoasă!
Nu renunţa! Să nu te laşi niciodată-e o viaţă atât de frumoasă!
Nu renunţa! Să nu te laşi niciodată !
Nu renunţa! Să nu te laşi niciodată-e o viaţă atât de frumoasă !