Mereu acest copil al iernii,
Soarele de decembrie stă scăzut pe cer,
Lumina rece pe câmpiile îngheţate,
Vitele mugind în staul.
Când doi oameni au mers pe drumul ăsta de iarnă,
Zece mii de mile n-au însemnat nimic pentru noi atunci,
Acum unul dintre ei merge păşind greoi,
Spaţiul dintre paşii lor micşorându-se.
Toată ziua zăpada a căzut,
Ceea ce-a mai rămas din zi se duce,
Îţi rostesc numele ca şi cum mi-ai răspunde,
Dar tăcerea zăpezii e asurzitoare.
Cât de bine-mi amintesc argumentele noastre,
Gândirea noastră nu avea limite,
Filosofia şi credinţa erau fantome
Pe care le puteam vâna până când
Porţile raiului erau doborâte.
Dar ceva mă face să mă-ntorc, nu ştiu,
Să văd paşii altcuiva aici în zăpadă,
Zâmbesc singur şi mă-ntreb cum se face că
Mă gândesc la tine numai iarna.